Copy/Paste: Omulsicetatea, Un comentariu!

De regula nu preiau texte sau imagini de pe alte bloguri, insa gasesc articolul lui Omulsicetatea ca fiind unul foarte valoros. In plus, pare ca a fost scris in urma unui scurt comentariu al meu. Si felicitari site-ului Ziaristi Online (www.ziaristionline.ro) pentru initiativa de a publica acest articol.

UN COMENTARIU!

Dl.Nimeni, după cum se poate vedea, a avut o intervenţie, pe marginea textului lui Eminescu, Liberalism şi Conservatism. Domnia sa consideră că, în text, pe care dealtminteri îl apreciază, Eminescu apelează totuşi la un truc- ori poate truc îl considerăm noi astăzi, adaugă precaut, anume, spune autorul comentariului, internaţionalismul de care îi acuză Eminescu pe liberali nu este internaţionalismul comunist. Pentru că,spune, internaţionalismul comunist nu a avut nimic în comun cu libertatea şi iniţiativa individului. iată un bun prilej ca să încerc un comentariu al textului eminescian!

Pentru asta, trebuie să ţinem seamă de toată schiţa istorico- sistematică pe care o face Eminescu, în acest articol. El pleacă de la spiritul public modern şi boala lui şi încheie cu cele generate de acest spirit public, bolnav: atentatul contra regelui Italiei şi, ceea ce îl interesează cel mai mult, faptul că, în România, cei ce conduc ţara sunt în legături intime cu oamenii de frunte ai internaţionalei, care se află, de fapt, adaug eu, în spatele acestui fel de-a face politică, adică, pe de-o parte discursul “eliberator”, pe de alta, războiul nedeclarat: atentatul, şi, nu în ultimul rând, “mişcarea banilor”, care, alături de discurs, crează presiunea psiho- somatică, putem spune, în vederea obţinerii obiectivelor propuse. Între aceste limte este prezentată schiţa amintită. Stilistic, textul seamănă cu cele despre istorie, ale lui Kant.

Boala spiritului modern, pe care o are în vedere Eminescu, poate fi descrisă , după cum ne arată titlul articolului, de trecerea de la conjuncţia copulativă…şi…, între liberalism şi/sau conservatism, la conjucţia cu funcţie disjunctivă…sau…pe care se întemeiază demersul internaţionalei.Astfel, între drepturi şi datorii se instituie o disjuncţie, în plan social,care configurează politic cele două tabere opuse, numite una liberală care ajunge la comunism, alta conservatoare, care poate ajunge într-adevăr la osificarea statului. Eminescu caută constante antropice, un fel de forme pre-judicative(nu prejudecăţi!), pe care să îşi întemeieze judecăţile. Aici drepturile şi datoriile sunt pre- judicativele, constantele antropice, cosubstanţiale fiinţei omului:…există un sentiment de drept înăscut, spune(e vorba de drepturi, de instinctul de conservare). El pleacă mai mereu de la rădăcina lucrurilor, fapt pentru care foloseşte, de cele mai multe ori, în locul şi împreună cu formele logice şi figuri ale limbajului, care-i permit o mai mare nuanţare a contradicţiei, decât principiul cu acelaşi nume, din logică. Astfel articulează problemele pe care le pune în discuţie, fără să se piardă în relaţia formală dintre lucrurile întrupate deja, distorsionată, de cele mai multe ori, de interes, de unilateralitate(care se află la originea ideologiilor). Recursul la religie delimitează cadrul antropo-teologic care să-i permită o situare non- disjunctivă a drepturilor şi datoriilor.Acest recurs nu este o digresiune, un simplu excurs, ci ne arată starea iniţială şi apoi modul în care cele două sunt disjunse, odată cu desprinderea omului perfectibil din totalitatea organizaţiei naturale. Pentru aceasta, sunt puse în joc, raţionamentele materialiste, care, brutale fiind , lesne de priceput, fac apel la bestia din om, ocultând structura antropo-teologică, în care îşi are sălaş fiinţa omului, în care este formată şi se dezvoltă. Nu numai drepturile şi datoriile sunt disjunse, ci şi omul concret suferă o scindare care-l deformează, Tema înstrăinării omului, a alienării este prezentă în toată filosofia şi în toate religiile. Acum, cu această disjungere şi transformare a drepturilor şi datoriilor în centre de coagulare de sine stătătoare, în tabere opuse: liberalismul şi conservatismul, omul căzut e încă odată scindat, de data asta pe orizontală, social, dacă, în primul caz, căderea este pe verticală, ontologică. Eminescu se mişcă pe cele două planuri: religie şi antropologie, circular. Dacă religia înomeneşte omul, ea apare în societate atunci când omul primitiv ce trăieşte din cele dintâi momente în societate, începe a-şi da seama şi a căuta să explice modul de convieţuire şi de conlucrare. Religiile stabilesc adevăruri morale, sub forme cu adevărat dogmatice sau mitologice şi sunt tot odată şi codici. Omul începe viaţa într-adevăr omenească, viaţa liberă când se desprinde din totalitatea organizaţiei naturale, pentru a întâlni însă o margine, în care pune în cestiune individualitatea şi libertatea semenulor săi şi- nota bene!- în cele mai multe cazuri a semenilor acelora care sunt mai buni, mai capabili, mai cu inimă. În treacăt, putem constata că atingerea marginii  este reiterată în istorie, cu aceleaşi urmări: punerea în cestiune, dar, când se face, e “îmbrăcată” în discursuri diferite: punerea… este altfel formulată. Astfel, disjungerea drepturilor de datorii, atingerea marginilor şi punerea în cestiune sunt teme de lucru nu numai pentru meşteşugul adevăratei politici, ci şi pentru o mulţime de “intelectuali” care pun totul în cestiune. Meşteşugul de care vorbeşte Eminescu, al adevăratei politici, nu poate rezolva rezolva problema, pe care mulţi au încercat s-odezlege, găsind numai paliative, pentru că ea, problema, are are rădăcinile într-o antinomie, încapsulată în fiinţa căzută, din care se dezvoltă o contradicţie, o disjuncţie, iar mijloacele practice de rezolvare pun, de fiecare dată, indivizii în faţă unui ghem de contradicţii foarte de greu de descâlcit. În afara teologiei, şi voi forţa, ieşind din neutralitate, în afara teologiei Logosului Întrupat, nu există mântuire!

Nu reiau descrierea conservatismului şi liberalismului, cu calităţile şi defectele lor, se găsesc în text. Vreau însă să atrag atenţia asupra a ceea ce Eminescu nu expune explicit, dar lasă să se înţeleagă. Anume că drepturile şi datoriile, odată disjunse şi coagulate politic, ca liberalism şi/sau conservatism, păstrează şi ocultează, fiecare pentru sine, elementul religios. Prin discurs, acest element odată “pătruns” în om este “eliberat” în fiinţa sa precară şi modelat social, funcţie de interes, astfel încât avem de-a face cu un om individual mutilat, cu un spectru al omului. În termeni teologici, ocultarea structurii antropo-teologice- deschisă prin Logosul Întrupat- care se realizează prin diferite forme în istorie, se numeşte idolatrie şi e de domeniul demonologiei, a maladiilor spiritului, cu o formulă a lui Noica.

Să ne amintim că, Eminescu începe cu spiritul public modern, care suferă de o boală, şi continuă cu(dacă tot urmăm formula lui Noica): spiritul românesc în cumpătul vremii: această boală, zice, este până la oarecare grad nepericuloasă pentru noi, născută fiind din împrejurări şi stări de lucruri fără analogie în viaţa noastră internă. Astfel încât, deşi C. A. Rosetti şi dl. Brătianu(observaţie: Brătianu e domn, rosetti, nu!) sunt prieteni buni şi personali cu internaţionaliştii din Germania, Franţa,  Anglia, ideile politice profesate de cosmopoliţii apuseni sunt pentru stadiul de dezvoltare în care trăim, utopii, în care nu cred nici cei ce le profesează la noi. La întrebarea: de ce nu funcţionează la noi?, răspunsul e simplu: stadiul de dezvoltare diferit! Mai greu e de răspuns la o altă întrebare: de ce cei care nu cred în aceste idei politice, le profesează la noi? Probabil că răspunsul se bifurcă, concret, funcţie de modul în care Rosetti e numit simplu, pe nume, în timp ce Brătianu e totuşi domn! Dar putem da unul nebifurcat: e vorba de lipsă de curaj, de frică! Să nu uităm că modernizarea începe în ţările române şi mai ales pentru români, cu omorârea lui Horea- dacă nu chiar cu martiriul lui Brâncoveanu- , continuă cu Tudor Vladimirescu, apoi cu groapa comună a lui Bălcescu şi cu sfârşitul “autist” al lui Avram Iancu. Începând cu Horea, fiecare, mai puţin Avram Iancu, a fost într-o confrerie internaţionalistă, care însă s-au dispensat violent de ei, când aceştia au ridicat interesele poporului lor. Nu e vorba de vreo teorie conspiraţionistă, dar e prea de tot să ai, în decurs de unu- două secole atâţia conducători ucişi!  în acest caz, ne putem întreba dacă nu cumva relaţiile lui Rosetti şi Brătianu nu aerau de prietenie, ci de putere- ei se aflau în puterea decidenţilor şi ascultau pentru că puterea, pe atunci internaţionalistă, impunea drepturi ale sale altora şi datorii ale acestora faţă de ea, într-o conjuncţie ce mima teologicul. Pentru că, invers, datoriile celor ce suportau puterea erau economice, iar drepturile politice, tocmai pentru a ascunde cât mai bine elementul religios, ocultat şi deformat de structura ideologică. E o idolatrie care, la rigoare, este demonică.

O întrebare totuşi rămâne: cum oare se poate realiza o dezvoltare echitabilă, dreptul şi accesul la o viaţă într- adevăr omenească, viaţa liberă? Până acum lumea europeană, a omului alb, a mers în istorie cu paşi succesivi , ca  mersul unui om pe cele două picioare: drepturile şi datoriile, într-un joc bine controlat. Problema e dacă stă  în puterea omului să meargă într-un raport de paritate a drepturilor şi datoriilor, cu o simultaneitate a lor.

În ce priveşte problema Dl. Nimeni, cred că internaţionalismul comunist este o continuare a celui liberal, într-o altă perioadă istorică, deşi într-o discuţie mai lungă aş fi mai nuanţat. Marxismul vrea să extindă liberalismul şi la clasa muncitoare. Obiectivul lui Marx era libertate pentru fiecare om(simplist vorbind). Şi să nu uităm că Marx propunea comunismul pentru societăţile dezvoltate economic, ca un ultim stadiu al acestei dezvoltări, tocmai împotriva osificării statului, prezentă în relaţiile sociale de producţie. Odată instaurat însă, ceea ce s-a numit comunism, de fapt un capitalism monopolist de stat, a dus la osificarea statului, din cauze care nu le discutăm acum, pentru că nu a putut gestiona sistemul libertăţii în aşa fel încât să nu prefacă viaţa într-o luptă de exploatare reciprocă.(păstrez limbajul lui Eminescu, din motive evidente).

În orice caz, ar treui văzut ce au făcut indivizii, de fiecare dată, ca oameni mai mult sau mai puţin liberi, şi ce au făcut ca parte ai unei forme sociale, a unei colectivităţi şi, în fine, ce a făcut colectivitatea! E greu, e foarte greu de formulat concluzii şi vinovăţii, cel puţin acum, în acest scurt comentariu. Oricum, cred că, în orice societate, fie ea dezvoltată sau nu, adevărata problemă este individul, pe orice treaptă socială s-ar afla. Acel individ precar, nevoit să intre în relaţii cu alţii, într-o comunitate, individul care nu poate fi decât ca inter- subiectivitate, atât pe verticală, cu transcendenţa, cât şi pe orizontală, cu semenii. ce se întâmplă cu comunicare lui inter- subiectivă, care pote oscila între dialog şi monolog, cu forma sa patologică, vorbitul de unu singur!

Anunțuri