Le Capitan, cu Jean Marais si Bourvil

In aceasta seara am privit si eu, pe Youtube, un film din 1960, cu Jean Marais si Bourvil.  Un film cu romantismele lui, in care, de exemplu, arta camuflajului consta in a asorta cit mai bine o camasa alba la colanti rosii. Un film lejer, numai bun de urmarit intr-o seara de iarna. Pare ca ar fi vorba de un remake, un alt film cu acelasi subiect fiind facut in 1946. Daca doriti sa il vedeti, atunci vizionare placuta!

 

Anunțuri

6 gânduri despre „Le Capitan, cu Jean Marais si Bourvil

  1. de ce nu? Si de ce nu si „Mania Grandorii” cu Louis de Funès (Don Salluste de Bazan) et Yves Montand (Blaze)

    Eh, ce filme se faceau pe vremuri. Nu prostii ca acuma.

    • Sa nu cadem in extreme, fiecare perioada isi are filmele ei. Adevarat ca filmele de acum inseamna din ce in ce mai multe efecte speciale si ceva mai putina (din ce ince mai putina) arta actoriceasca. Apropo de aceasta, conteaza mult sa fii, totusi, in perioada ta. Imi aduca aminte ca, fiind acum vreo 15 ani cu treburi iarna in Sinaia, in camera de hotel am urmarit un vechi film, de prin 1940, pe canalul Orion. Stiti dumneavoastra genul: o trupa de indivizi in jugla simulata in studio, bastinasi prietenosi, casti si chiloti colonialist, tot tacimul. Jocul actorilor era ca la 1940 (si stil american pe deasupra): adica simplist si exagerat (ochi dati peste cap, expresii cit mai sugestive, lipsa nuantelor,…). In toata acea desfasurare cinematografia sugerind trecutul, un actor care interpreta un personaj secundar, care insa avea destule aparitii in film, avea un joc care mi s-a parut formidabil, in sensul ca era un joc modern, foarte nuantat in expresii si voce. Omul era, pur si simplu, cu o jumatate de veac inaintea colegilor care „straluceau” in acel film. Si urmeaza poanta unui banc cu militieni: si la ce i-a folosit? Am stat sa vad filmul numai ca sa il urmaresc pe actorul acela, caruia nici macar nu i-am retinut numele.

      • Cred ca felul in care schimbam intre noi doi mesaje (si acum ma refer, spre simplificarea discutiei, exclusiv la cele fara conotatii politice, cu toate ca nici acestea nu s-ar putea sutrage total de sub incidenta afirmatiei) a ajuns la un soi de echilibru si previzibilitate. Un exemplu ilustrativ ar fi acela in care cabotinul d.Goe, manifestandu-si in mod actoricesc histrionismul specific, face convingator (dar nu neaparat cu convingere) cate o declaratie superficiala. Intr-o maniera prompta si eleganta, dl.Nimeni, din interiorul rolului pe care il joaca, il ia in foarte serios pe dl.Goe, si-i raspunde ca si cand. Prilej rezonabil pentru agreabile suete, despre filme, despre teatru, despre arta, despre stiinta, si mai ales meta-prilej pentru meta-suete despre viata in general si despre felul in care ne raportam noi unicii (interlocutori) la ea (si la celelalte, insirate mai sus) ca simpli muritori, curgatori.

        P.S. Nu voi fi dorit desigur sa spun intr-adevar ceea ce ar rezulta pas cu pas din dictionar, prin alaturarrea cuvintelor „Eh, ce filme se faceau pe vremuri. Nu prostii ca acuma.”. Era doar o replica rostita actoriceste in incercarea de a evoca agnoasele existentiale (ale unui personaj oarecare, posibil, plauzibil) rezultate prin/din ancorarea intr-o anumita perioada (perioada ta). Replica este extrasa din ecranizarea „Gaitelor” facuta de (regretatul) Horea Popescu sub titlul „Cuibul de viespii”, intr-o distributie memorabila. Actiunea tragi-comediei umane din cuibul de viespii se petrece (håt) la inceputul secolului trecut (al-XX-lea), cu modele lui cazute demult in desuitudine. Totusi personajele acelui trecut, trecute de o anumita varsta traiesc deja in trecut (sfarsitul secolului anterior) refuzand sincronizarea cu prezentul si modernitatea. Acolo intr-o nu mai putin memorabila scena, familia Duduleanu sosita in corpore sa petreaca (cu lautari) sub pretextul pomenirii unei moarte recente din neam (Margaretuta) aluneca in nostalgii. Sora cea mare, o batranica de peste 70 de ani, evocand muzica tineretii ei pomeneste cantecele si dansurile care insemna adevarata arta: Ferentarul mandru, Polca-n trei pasi etc… cantece, nu prostii ca acuma.

        P.P.S. Daca acest mesaj neglijent n-ar fi devenit deja prea lung v-as mai fi tinut de vorba despre una alta in tema cu perspectiva pe care ati propus-o, despre Citizen Kane (produs in 1941) despre filmele lui Chaplin, Stan si Bran, despre muzcia de azi si cea de ieri, si despre „razboaiele” personale ale personajului „dl.Goe”, cu alte personaje vizavi de atitudinea emotionala si emotionanta in fata perisabilelor arte, sub presiunea constanta a contaminarii estetice la prezent, prezent, prezent. Poate cu alta ocazie. N-au intrat zilele in sac, mai ales ca, din cate imi dau seama, Arca lui Nimeni pare sa se fi contaminat de dilatarea timpului de la Arca lui Goe (glumesc desigur, stiu ca arca d-voastra se bucura de aceasta calitate inca de la nasterea ei).

        Desigur ca si in zilele noastre se fac filme admirabile. Mi-a placut foarte mult „The Artist”. Dar d-voastra?

    • Sa nu uit, am remarcat ceva: calul utilizat de Jean Marais in Le Capitan (1960) este acelasi cu cel utilizat de Jean Marais in Le Capitaine Fracasse (1961). De unde se vede ca si unii cai au mari cariere cinematografice. Daca acel cal o fi fost numit si Capitain…

  2. Ca sa incep cu sfirsitul, nu nu am vazut The Artist, mi-au scapat destule filme bune, dar daca il indicati, il voi cauta si il voi vedea.
    Am banuit o anumita ironie in comentariul dumneavoastra trecut, exprimarea aceea fiind, am crezut, ne-tipica pentru dl Goe, insa am preferat sa il consider ca fiind serios.

    • Nu pot sti cu certitudine daca „The Artist” va fi pe gustul d-voastra, dar cu siguranta merita vazut. Mi-ar placea intr-adevar sa va stiu opinia dupa ce-l veti vedea.

      P.S. Nu a fost o ironie. A fost o joaca. Ca mai glumim si noi. Nu-mi pare insa rau ca ati luat exprimarea in serios. Dupa cum spuneam acesta poate fi o buna reteta pentru suete reusite.

Comentariile sunt închise.